Am realizat eu asa.. ca nu e necesar sa ai un telefon super-mega-extra shmecher, cu omiesasesutenouazecisipatru aplicatii la el, design aerodinamic, pt care sa fi facut credit ca sa ti-l permiti. mie imi place telefonu’ meu (desi n-as zice „nu! nu il vreau! take it away!” unui Blackberry) pt simplul motiv ca am mesaje dragute in el. si la dracu’ ca raman in telefon, nu le pot muta.. doah, nu e prea performant. si mai face el nazuri, evitand cu multa dexteritate sa imi vibreze in buzunar cand suna. drept urmare am apelat la atentia auditoriului de pa peste tot. mi-am tras o sonerie, l-am dat la vol maxim si daca nu vibreaza, iar eu nu il aud mai intai .. observ cum toti se uita in jur ca boii, unii la altii ca nu stiu ce se aude, ce se scurge si de unde. si pana la urma, vad un puhoi de oameni care se uita la mine. si ete asa aflu eu ca imi suna telefonu’! sau ca imi curge in buzunar.. cum prefera babutele sa imi zica.
in seara asta am observat totodata ca stau intr-un cartier de „elita”. cum sedeam eu asa, asteptand la 11 pm acel nenorocit de troleu care vine cand i se scoala.. se indreapta catre aceeasi statie un grup de indivizi, unu ciondanindu-se cu un nene. si cum se indreptau aia spre mine, la 2 m de mine il vad pe unu cum scoate ranga din maneca.. aaaaw, ce shiny era si cul. bah, ce pot spune e ca.. nu ma cheama Jet Li sau Bruce Lee. sunt teafara si nevatamata, in schimb nenii aia s-au dus in directia unde ma voi muta. awesome :D. acu imi blestem copilaria ca nu am stat sa sparg seminte in fata blocului cu toti cocalarii sa ii stiu pe toti din cartier, sa ma trag de sireturi si sa impart punga de Nuttline. neinspirata fusei, zau de nu.
Beavy's 